Muchie

Muchie. Margine. Cant.

...si lista poate continua. Pe muchie de cutit. La marginea prapastiei.

Ma uit in jos. Nu mi-e frica de inaltime. Se vede misto de sus, de pe marginea cladirii. Imi trec prin scafarlie sute de ganduri, toate odata si in acelasi timp. Trag aer adanc in piept, deschid ochii si-mi spun sec, razand: Nu merita! Daca ar fi meritat, situatia ar fi fost cu totul alta. Get over it!

Ma asez cu picioarele stranse pe bordura si imi dau seama ca Soarele asteapta cuminte in fata mea, doar-doar il voi vedea dincolo de durere si ma voi bucura de el. Aveam nevoie sa ma mangaie cineva pe fata. I-am multumit pentru vitamina D pe care toate reclamele o interzic cu desavarsire prin falsul-sfat 'protejati-va impotriva razelor solare'. Continuu sa zambesc in timp ce ma gandesc la urmatorul pas: sa merg pe jos ca sa-mi golesc mintea de prostii si inima de scarba sau sa iau metro-u' si sa ma indragostesc de vreo 3-4 ori in decurs de juma de ora?

O adopt pe prima pentru ca rimel-ul s-a insirat suficient de macabru pe fata, parul imi sta in 20 de directii si recunosc ca nici eu nu ma simt in stare sa zambesc perfect, asa cum o fac cand sunt linistita. Dar hey, lucruri bune se ivesc chiar si atunci cand nu te astepti, trebuie doar sa deschizi ochii...

It's a beautiful day! Aseara mi-am lipit posterul-nou pe geam. It's my biggest invention!, ar zice Dexter. Zambesc satisfacuta si-mi soptesc de parca m-ar spiona cineva: Perfect! Genial! Doar EU puteam sa amestec atatea poze intr-un mod perfect. Curcubee colorate si multicolore :D puse IN ACELASI PLAN cu figuri alb-negre. Studentii de la Arhitectura ma URASC pentru asta >:-) Dimineata m-am trezit cu lumina batand in poster. Cred ca as fi fost in stare sa pup practic geamul si sa incep sa ma pup literally - daca as fi putut - pe mine. Pe mine, ma, m-.

Si m-am bucurat de linistea asezata treptat peste lucrurile care pareau c-o iau razna, si m-am bucurat de sprijinul lui LittleShine, si mi-am indulcit agonia cu o voce miere-pentru-mine... Si am terminat TOT ce aveam de facut la birou. Si am continuat sa zambesc chiar daca rana e deschisa si sangereaza cu fiecare minut ce trece. Si mi-am promis ca nu voi mai spune niciodata 'mi-e dor'. Cu nici o ocazie. Ca sa nu dau ocazia sa mai fiu inteleasa prost, cu toate cuvintele si asa exagerat de multe pe care le spun doar ca sa nu dau ocazia la interpretari.

As fi vrut sa mai stau pe strazi, sa merg fara sens oriunde m-ar fi purtat pasii, sa-mi golesc mintea de toate prostiile auzite si citite si adunate de peste tot. Amintiri care trebuie sterse. Aruncate. Uitate. Are you sure you want to delete YOUR MEMORIES? Yes No

O sa vina si ziua cand o sa uit. Si o sa pot zambi cu toata inima. Si n-o sa ma mai simt singura. Si n-o sa mai cersesc un zambet, o imbratisare, o vorba buna. Ma dor degetele de cate ori am scris asta. Cad in penibil prin repetitie. Si ma doare sufletul de cate ori m-am simtit ca un cersetor…

Am citit undeva ca e mai bine sa nu ai asteptari. In legatura cu tot.

Ori stii ce vrei si iti doresti pur si simplu, ori nici macar nu indrazni sa ai asteptari. De nici un fel. Pentru ca daca vei fi dezamagit, va fi numai vina TA. Bucura-te pur si simplu pe masura ce lucrurile bune se intampla.

Ma simt ca un copil uitat in casa, incuiat, fara mancare, cu generatorul oprit si cu firele de la telefon deconectate. Marfa... Nu, acum serios, imi place intunericul poate cu 1% mai mult decat imi place lumina. Dar nu-mi amintesc sa ma fi gandit vreodata ca pot sta mai mult de 2-3 zile pe intuneric. Au trecut deja vreo 3-4 luni. Poate ar trebui sa sparg vreun geam si sa ies. Dar voi gasi cel mai probabil aceeasi ostilitate si indiferenta si afara. Lumina va face diferenta, ce-i drept. Dar...merita?!